O poveste de iubire

Într-o zi, m-am sculat dis-de-dimineaţă ca să văd răsăritul soarelui. Ah, frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu este mai presus de orice descriere! În timp ce priveam, L-am lăudat pe Dumnezeu pentru lucrul său minunat; şi cum stăteam acolo, am simţit lângă mine prezenţa Lui.

El m-a întrebat: „Mă iubeşti?”

I-am răspuns: „Desigur, Doamne! Tu eşti Dumnezeul şi Mântuitorul meu!”

Atunci El întrebă: „Dacă ai fi handicapat fizic, M-ai mai iubi?” Am rămas perplex. Mi-am privit mâinile, picioarele şi tot restul corpului şi m-am întrebat câte lucruri n-aş fi în stare să le fac, lucruri pe care le primisem în dar. Şi am răspuns: „Ar fi mai greu, Doamne, dar tot Te-aş iubi.”

Atunci Domnul spuse: „Dacă ai fi orb, ai mai iubi creaţia Mea şi pe Mine?”

Cum să iubesc ceva fără să-l pot vedea? Atunci m-am gândit la toţi oamenii orbi din lume şi că, totuşi, mulţi dintre ei Îl iubesc pe Dumnezeu şi creaţia Sa. Aşa că am răspuns: „Mi-este greu să mă gândesc la asta, dar tot te-aş iubi.”

Atunci Domnul mă întrebă iar: „Dacă ai fi surd, ai mai asculta cuvântul Meu?”

Cum să ascult ceva, fiind surd? Apoi am înţeles. Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu nu se face doar cu ajutorul urechilor, ci mai ales cu inima. Am răspuns: „Mi-ar fi foarte greu, dar, totuşi, aş asculta cuvântul Tău.”

Dumnezeu, atunci, întrebă: „Dacă ai fi mut, ai mai lăuda Numele Meu?”

Cum să înalţ laude fără de voce? Apoi mi-am dat seama: Dumnezeu vrea ca noi să-I cântăm din inimile şi sufletele noastre. Nu contează cum sună.

Şi a lăuda pe Dumnezeu nu înseamnă totdeauna a cânta; căci atunci când suntem prigoniţi, lăudăm pe Dumnezeu prin cuvintele noastre de mulţumire. Am răspuns, deci: „Deşi n-aş putea fizic să cânt, totuşi aş lăuda Numele Tău.”

Şi Domnul mă întrebă: „Mă iubeşti cu adevărat?”

Cu curaj şi cu deplină convingere, am răspuns cu toată fiinţa: „Da, Doamne! Te iubesc pentru că tu eşti singurul şi adevăratul Dumnezeu!”

Crezusem că am răspuns bine, dar Dumnezeu întrebă: „Atunci, de ce păcătuieşti?”

„Pentru că nu sunt decât un om. Nu sunt perfect!”

„Atunci de ce în timp de pace tu rătăceşti aiurea? De ce doar la vreme de necaz iei rugăciunea în serios?”

Nici un răspuns. Doar lacrimi.

Domnul continuă: „De ce cânţi numai când eşti cu prietenii? De ce mă cauţi numai la vremea rugăciunii? De ce ceri lucruri atât de egoist? De ce ceri cu atâta necredinţă?”

Lacrimile continuau să cadă pe obraji.

„De ce te ruşinezi de Mine? De ce nu propovăduieşti? De ce, la vreme de necaz, te plângi la alţii, în timp ce Eu Îmi ofer umărul să plângi pe el? De ce cauţi scuze atunci când îţi ofer ocazia să slujeşti în Numele Meu?”

Am încercat să răspund, dar nu era nimic de răspuns.

„Eşti binecuvântat cu viaţă. Te-am zidit nu pentru a arunca acest dar. Te-am binecuvântat cu talantul de a-Mi sluji, dar tu continui să-mi întorci spatele. Ţi-am dezvăluit cuvântul meu, dar nu te-ai înţelepţit. Ţi-am arătat binecuvântările Mele, dar ochii tăi erau îndreptaţi în altă parte. Am trimis slugi la tine, dar ai stat nepăsător în vreme ce ei erau aruncaţi afară. Ţi-am auzit rugăciunile şi am răspuns la toate. Mă iubeşti tu cu adevărat?”

N-am putut să răspund. Cum aş fi putut? Eram incredibil de ruşinat. Nu aveam nici o scuză. Ce puteam să zic la toate acestea? Când inima îmi bătea să-mi spargă pieptul şi lacrimile începeau să  şiruiască, am zis: „Te rog, Doamne, iartă-mă. Nu sunt vrednic să fiu fiul tău.”

Domnul răspunsese: „Iată mila Mea, copile”.

Am întrebat: „De ce continui să mă ierţi, de ce mă iubeşti atât?”

Domnul răspunsese: „Pentru că eşti făptura mâinilor Mele. Tu eşti copilul Meu. Nu te voi părăsi niciodată. Când plângi, Eu plâng cu tine. Când salţi de bucurie, Eu râd cu tine. Când eşti jos, Eu te încurajez. Când eşti obosit, Eu te port. Voi fi cu tine până la sfârşitul zilelor şi te voi iubi de-a pururi.”

Niciodată n-am plâns aşa. Cum am putu să fiu atât de rece? Cum am putut să-L rănesc pe Dumnezeu atât de mult?

L-am întrebat pe Dumnezeu: „Cât de mult mă iubeşti?”

Atunci Domnul îşi întinse braţele, şi i-am văzut palmele străpunse de piroane. Am căzut la picioarele Lui Hristos, Mântuitorul meu, şi, pentru prima oară m-am rugat cu adevărat.

*(traducere din publicaţia religioasă „Solia”, Jackson, MI, U.S., vol. LXII, nr.3, Martie 1997)